Alegerile pentru Parlamentul European au readus in atentie tematica proliferarii discursului jignitor la adresa unor minoritati. In acest context, vreau sa examinez pe scurt o specie a acestui discurs mai putin studiata si asumata la noi, dar nu mai putin nociva, si anume cea care vizeaza copiii si adultii cu dizabilitati, si pe insotitorii lor. Acest tip de discurs este utilizat in mod curent, vizeaza persoanele cu dizabilitati direct sau indirect, este mai mult sau mai putin grosier, incluzand insulta nedisimulata, ofensa institutionalizata si scaparea gregara. Nu este apanajul nici unei categorii sociale, ci dimpotriva este cultivat in mod democratic atat de politicieni, cat si de oameni “de rand”. O nota privind terminologia – am in vedere si sintagma de “discurs instigator de ura” (“hate speech”), de inspiratie anglofona, poate mai familiar in acest context, atat timp cat il folosim in sensul lui cel mai larg posibil, si deci nu neaparat strict in sens juridic.
Tipologia discursului instigator de ura la adresa persoanelor cu dizabilitati e variata si complexa. In mod evident am in vedere in primul rand caracterul uzual al invectivelor de genul “handicapat”, “retard” si altele, probabil mai corozive decat “tigan”, si mai vitriolice decat “poponar”. Daca acestea din urma au fost expulzate cel putin formal din vocabularul “politically correct”, depreciativele desemnand dizabilitatea sunt consacrate atat la nivel constitutional (“handicap”), impamantenind simbolic politica oficiala de segregare si brutalizare a persoanelor cu dizabilitati, cat si uzitate in mod frecvent, bunaoara de catre comentatori si politicieni pentru a-si ataca adversarii (“retard”). Putem invoca in egala masura portretizarea persoanelor cu dizabilitati ca tapi ispasitori in contextul crizei economice, spoliatori ai societatii, abuzand fraudulos de compasiunea si solidaritatea publica – Sebastian Lazaroiu in calitatea lui de fost ministru al muncii ofera un exemplu ilustru. Sau locul comun conform caruia persoanele cu dizabilitati sunt inerent si inevitabil periculoase, justificand masuri de control nediferentiate si extraordinare - spre exemplu un articol pe care l-am citit zilele trecute care punea automat problema cresterii accidentelor rutiere in romania in carca "handicapatilor" care obtin permisele de conducere fraudulos, fara a oferi vreo dovada in acest sens.
Mult mai pervers insa, autoritatile publice in special (si nu numai) practica un discurs cu semnificatie dubla, aparent invocand obligatia paternalista a statului de a proteja persoanele cu dizabilitati, dar in practica intensificand controlul si suprimarea sistematica a acestora. Am in vedere spre exemplu masuri desemnate violent si/sau arhaic precum “interdictia” sau “institutionalizarea”, care in mod oficial sunt descrise ca “masuri de protectie” ale persoanei in cauza. In aceasta logica, notiuni precum “acces” au deseori in practica semnificatia inversa de “restrictie”, “compasiune” are semnificatia de “dispret” samd.
Mult mai pervers insa, autoritatile publice in special (si nu numai) practica un discurs cu semnificatie dubla, aparent invocand obligatia paternalista a statului de a proteja persoanele cu dizabilitati, dar in practica intensificand controlul si suprimarea sistematica a acestora. Am in vedere spre exemplu masuri desemnate violent si/sau arhaic precum “interdictia” sau “institutionalizarea”, care in mod oficial sunt descrise ca “masuri de protectie” ale persoanei in cauza. In aceasta logica, notiuni precum “acces” au deseori in practica semnificatia inversa de “restrictie”, “compasiune” are semnificatia de “dispret” samd.
Mai jos cateva mostre fascinante care demonstreaza cum prejudecata impotriva dizabilitatii este moneda curenta, practicata universal cu dezinvoltura si naturalete. Primele trei sunt extrase din dosarul cauzei Stoian v Romaniape care am introdus-o recent la cedo, privind dreptul la educatie al unui copil cu dizabilitati, ultimul dintr-un document emis de politie intr-un dosar al colegilor de la CRJ:
Unitatea noastra prin insasi natura ei, nu are nici un fel de conditii pentru terapia persoanelor cu handicap, noi fiind specializati pentru activitati cultural educative de masa in vederea depistarii talentelor si indrumarea lor catre activitati de performanta. (directoarea unui club al copiilor in Bucuresti)
Domnul director considera din parte cadrelor didactice a directiunii, a colectivului de parinti a existat multa intelegere de-a lungul celor cinci ani, si cu toate acestea a fost data in judecata. …Din partea profesorilor, parintilor, copiilor a existat bunavointa, dar trebuie aparate si drepturile celorlalti copii. De aceea domnul director si profesorii ii vor interzice accesul [insotitorului copilului cu dizabilitati] prezenta la ore. Parintii sustin decizia conducerii. (proces verbal sedinta cu parintii, scoala de masa)
“Referitor la petitia adresata acestei sectii [de politie]…prin care ati solicitat sa va fie precizate conditiile in care fiul dvoastra [persoana cu dizabilitati locomotorii] au acces in pe drumurile publice precum si in incinta unitatilor de invatamant de masa, va comunicam urmatoarele: [Cf Art. 15 din L. 448], “persoanele cu handicap au acces liber si egal la orice forma de educatie, indiferent de varsta, in conformitate cu tipul, gradul de handicap si nevoile educationale ale acestora”, astfel ca nu exista nici un fel de restrictie privind integrarea individuala a fiului dumneavoastra in unitati de invatamant de masa. De asemenea, in ceea ce priveste accesul copilui SS pe drumurile publice, precum si al insotitorului acestuia, nu exista nici un fel de restrictie, intrucat, [cf. art 25 din Constitutie], “dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat”.
In acest context al raporturilor educationale situatia de fata trebuie analizata pornind de la premiza ca sarcina de a educa un minor (abandonat de familie si crescut intr-un mediu ostil) nu este o sarcina usoara si nici o sarcina ce poate fi indeplinita intotdeauna si in toate cazurile numai cu mijloace de maxima blandete. Sunt situatii in care trebuie sa se procedeze, dimpotriva cu fermitate si chiar cu severitate in scopul de a-l corija pe minor si de a-l determina la o conduita corespunzatoare.
Pe de o parte, unii ignora sau se revolta impotriva oricarei tentative de a sanctiona violenta de limbaj in public, condamnand-o ca o manifestare neavenita a mult blamatei corectitudini politice, sau negand ca ar avea implicatii semnificative. Chiar unii colegi din societatea civila minimalizeaza sau neaga existenta sau prevalenta in Romania a discursului instigator la ura care vizeaza persoanele cu dizabilitati, bunaoara in contextul mai sus-amintitei campanii desfasurate in contexul alegerilor europarlamentare, care priveste aproape exclusiv romii si minoritatile sexuale - vezi aici si aici ("Studiul “Discursul instigator la ura in Romania” identifica principalele tinte ale DIU in Romania: minoritatea roma, cea evreiasca, maghiara si LGBT"). Limbajul jignitor la adresa persoanelor cu dizabilitati este, dupa cum am aratat, institutionalizat si prevalent. El reflecta fobii si prejudecati bine inradacinate si corespunde unor politici publice care izoleaza si victimizeaza. Ignorarea acestei problematici contribuie la normalizarea ei. Nu e de mirare ca orasele noastre sunt inaccesibile, ca copiii nostri (cu dizabilitati) nu merg la scoala, si ca atunci cand merg la scoala sunt abuzati sau neglijati, ca fratii si parintii nostri (cu dizabilitati) sunt brutalizati si isi traiesc toata viata inchisi in institutii in conditii mizere.
*Extras din Articolul 50 din Constitutie.
*Extras din Articolul 50 din Constitutie.